Ah, uneori parca totul pare a fi lipsit de sens. Incerci sa spui ceva, dar ceea ce spui nu are sens, si e departe de a fi ce ti-ai dorit tu sa exprimi. Si parca totul in jur te enerveaza. Nimic nu e cum pare a fi. Totul te innebuneste. Si simti prin toti porii ca este un sens gresit, ca directia nu e cea pe care ti-o doresti.
Sunt zile in care iti doresti sa privesti in jurul tau si brusc, cladirile, masinile, aglomeratia, politica, mass-media, criza economica, gripa porcina, TOTUL sa dispara. Sa fii doar TU. Tu, intins pe spate pe iarba moale a unui deal, privind in sus, privind cerul si gandindu-te la nimic.
Daca m-ai intreba ce imi doresc acum, ti-as raspunde ca vreau totul, dar de fapt nu cer nimic.
Un nou sens poate? Da:
O ploaie de vara, rece, vie, revigoranta ; stropii de ploaie atingandu-mi pielea, prelingandu-se pe tot corpul meu, sa dansez in razele timide ale soarelui. Sa privesc cerul. Sa inchid ochii si sa respir ploaia. Sa simt aburul care iese din plamanii si corpul meu. Sa nu ma gandesc la nimic. Doar eu cu mine. Sa imi amintesc cum e sa zbori…
